Mulți copii cu autism sau ADHD experimentează frici sau fobii, iar acest lucru este complet normal. Deoarece aceste afecțiuni vin cu propriile lor provocări unice, folosesc strategii blânde și personalizate care îi ajută pe copii să își gestioneze temerile, susținându-le în același timp dezvoltarea generală.

 

Fricile sau fobiile neobișnuite sunt frici intense, iraționale, față de anumite obiecte, animale, situații sau activități. Aceste frici pot deveni atât de copleșitoare încât împiedică un copil - sau chiar un adult - să intre în anumite medii sau să iasă din casă. De exemplu, frica de avioane ar putea împiedica pe cineva să călătorească în locuri la care a visat mereu sau să accepte oportunități de muncă interesante.

 

Hipersensibilitatea se referă la o toleranță foarte scăzută - sau chiar zero - pentru anumite experiențe senzoriale, cum ar fi zgomotele puternice din spațiile publice, textura unor haine, senzația sau gustul anumitor alimente. De asemenea, se poate manifesta ca un disconfort puternic în situații noi sau în preajma unor persoane necunoscute.

 

Printre cele mai frecvente temeri la copiii cu autism se numără teama de toaletă, de insecte, păianjeni, câini, aspiratoare, furtuni, înălțime, scări rulante și de scări obișnuite, de călătoriile cu mașina, ploaie sau de mersul cu metroul.

 

Aceste temeri pot părea neobișnuite sau copleșitoare, dar sunt foarte reale pentru copil - și cu sprijinul potrivit, pot fi abordate cu blândețe și eficiență.

(Susan Dickerson Mayes și colaboratorii, 2013, Temeri neobișnuite la copiii cu autism)

 

Unele semne care pot arăta că un copil se confruntă cu frică sau are o sensibilitate ridicată la anumiți stimuli includ:

 

• Plânsul sau încercarea de a se îndepărta de obiect sau situație

• Înghețarea sau nemișcarea totală

• Tremurături

• Respirație dificilă sau amețeală

• Ritm cardiac accelerat

• Gură uscată sau stomac deranjat

• Acoperirea urechilor, ochilor sau nasului

• Refuzul anumitor alimente, vărsăturile sau grimase de disconfort

• Scărpinatul, trasul de haine, indepărtarea încălțămintei, a pălăriilor sau a păturilor sau refuzul total de a le purta

Aceste reacții pot fi declanșate de anumite sunete, texturi, mirosuri sau chiar medii inconjurătoare.

 

Când abordăm temerile și hipersensibilitățile, ne referim adesea la un proces numit desensibilizare. Aceasta înseamnă a ajuta cu blândețe un copil să își crească toleranța la anumite sunete, texturi, situații sau obiecte care inițial se simt copleșitoare sau înfricoșătoare - până când aceste reacții devin gestionabile sau chiar dispar. Scopul nu este de a elimina frica, ci de a ajuta copilul să dezvolte un răspuns sănătos la ea. De exemplu, este rezonabil să fim precauți în preajma unei albine, mai ales pentru cineva care are alergie - dar o frică paralizantă de orice insectă zburătoare poate limita experiențele de zi cu zi.

 

Uneori, atunci când temerile sau evitările sunt întărite sau acceptate în mod neintenționat de către părinți, acest lucru poate duce în timp la evitarea tot mai multor lucruri de către copil. În schimb, vrem să ajutăm copiii să-și dezvolte toleranța, astfel încât să poată interacționa treptat cu lumea din jurul lor. Sprijinind acești pași mici și consecvenți, le dăm putere copiilor să devină mai încrezători și mai rezistenți în fața disconfortului sau a incertitudinii.

 

Cu toții învățăm curajul de la adulții care sunt alături de noi atunci când ne este frică -  ne oferă spațiu pentru a greși, ne încurajează să încercăm din nou, ne lasă să ne retragem pentru o vreme și apoi ne ghidează ușor înapoi pentru a încerca încă o dată. În timp, avem gustul de „nu e chiar atât de rău” - și, în cele din urmă apare acel sentiment incredibil de succes atunci când facem ceva de care ne temeam odată. Să ne gândim la învățarea mersului pe bicicletă sau la țintirea și aruncarea unei mingi într-o găleată sau într-un recipeint. La început, pare imposibil. Apoi, într-o zi, pur și simplu se întâmplă ceva.

 

Toată învățarea urmează această cale, ritmul propriu fiind cel al persoanei care intră în procesul de învățare. Adesea începem cu greșeli repetate și fără semne clare de progres. Apoi vine o etapă stângace - corpul tremurând, mișcările sunt stângace - dar dintr-o dată, simțim o mică schimbare. Apare 25% din abilitate. Nu o calculăm, doar o simțim - și acel mic succes ne obligă să continuăm. În cele din urmă, acea abilitate devine naturală. Frustrarea dispare, înlocuită de bucurie și încredere. Acum, că abilitatea este acolo, suntem pregătiți pentru următoarea provocare.

​